Omilia Părintelui Rafail
– 31 Octombrie 2010, Mănăstirea Sfântului Ioán Botezătorul din Essex
Când am revenit acì întâia dată, am băgat de seamă că sântem mulţi cei ce ne adunăm acì, dar niciodată nu putem şti care va fi ultima oară când vom fi laolaltă. Sântem împreună, şi regăsesc acì toţi fraţii şi toate surorile mele, dar cu toţii au sporit în vârstă şi au îmbătrânit, mulţi au plecat dintre noi (chiar şi de data trecută), s’au dus stareţii – de nouă ani s’a dus Părintele Irineu, şi acum s’a dus şi Părintele Simeon.
Unde s’au dus? Încă nu ştim, nici nu înţelegem, dar şi noi ne vom duce – şi, îngăduiţi-mi să vă zic, asta e singura taină din viaţa noastră. Unde ne ducem? Vedem moartea ca pe sfârşitul vieţii noastre, şi asta pentru că e şi ceva adevăr acì, dar şi din pricina necredinţei noastre… nu sântem credincioşi. Ca un prunc în pântecele mamei… stă acolo până se maturizează, până devine un adult. Şi când părăseşte pântecele maicii sale, dacă te gândeşti, moare. Un copil se naşte, părăseşte pântecele mamei… la fel va fi şi cu noi la sfârşitul vieţii. Murim când părăsim pântecele mamei noastre… vrea cineva să se întoarcă în pântecele ei? Duceam acolo o viaţă tihnită, nu plăteam taxe şi impozite, dar nu vrem să ne întoarcem – şi cred că nimeni dintre cei ce s’au dus n’ar dori să se întoarcă în viaţa asta. Mulţi poeţi au rostit notoriu: nimenea nu mai vine îndărăt la viaţă. Am începe iarăşi viaţa asta, cu toate necazurile ei? Zice un psalm că Dumnezeu ne-a făcut fără rost – dar Prorocul vorbeşte de noi, cei necredincioşi, cred… Oare socotim că Dumnezeu e aşa neghiob?... Ar face El atâţia oameni diferiţi… ar avea El nevoie de noi doar ca să aprindă focul iadului, fiindcă n’are chibrituri? Nu… Dumnezeu dragoste este, şi dragostea este epitoma tuturor virtuţilor… Smerenia este cea dintâi virtute… dragostea fără smerenie nu este dragoste.
Însă înţelepciunea şi cunoaşterea şi puterea… dragostea le cuprinde pe toate… toate cele pe care le numeşte Dumnezeu dragoste… pentru că noi avem o altă înţelegere. Înţelegem dragostea, dar nu aşa cum o face Dumnezeu. Şi rostul vieţii noastre este să intrăm în mintea lui Dumnezeu… să înţelegem ce a făcut Dumnezeu, cum e mintea Sa… şi atunci vom vedea o mare minune. În cursul istoriei, se nasc generaţii, strămoşi, părinţi, fii, proroci, mucenici, toţi aceştia, şi oameni care ne sânt apropiaţi. Şi, cu fiecare generaţie, Dumnezeu ne seceră. Toată viaţa mea… de pildă, eram tânăr… şi apoi, dintr’odată, nu ştiu ce s’a petrecut, am ajuns la sfârşitul generaţiei mele – cine va fi următorul? Este secerişul lui Dumnezeu… când ajungem la sfârşitul vieţii, El ne ia. Făptura omenească se naşte în istorie, petrece timp în viaţa asta, apoi Dumnezeu ne ia şi Se gândeşte la un singur lucru… cum să ne aducă în viaţa Sa, iar singurul lucru de preţ în viaţa asta e să înţelegi mintea lui Dumnezeu, planul Său. Ce e viaţa? Şi viaţa asta nu-i acum. Încă n’avem viaţă adevărată. E un început… unde ne facem alegerile… Şi, după căderea omului, scopul vieţii nu e să cunoşti şarpele lui Adam, ci să deosebeşti între bine şi rău, şi să cunoşti binele de rău… să alegi binele. Fiindcă răul nu are însemnătate, nu e o opţiune; ce e răul? Răul nu există… pentru că singurul lucru care există este acela făcut de Dumnezeu… Dumnezeu n’a făcut răul… Atunci, ce-i răul? Căci el există, fără tăgadă – este o scâlciere a binelui făcut de Dumnezeu. Răul este o minciună şi, în această minciună, dacă oamenii trăiesc în această minciună, trăiesc în ceva ce nu există – şi când trec la viaţa vécĭnică? Vor rămâne în această minciună? Credem că vom fi aşa cum zice apocalipsa de diavol, de fiară, „că era şi nu este, măcar că este” (Apoc. 17:8)? Ce-i asta? Asta-i minciuna. O să v’o zic altfel. Este… viaţa este ca verbul „a fi”, încă n’am ajuns cu adevărat întru „a fi”, noi „existăm”; ce înseamnă a exista? Viaţa noastră e un început… sântem într’o începătură… din punctul acesta de vedere, Dumnezeu nu există, aşa cum zic atheii – Dumnezeu este existenţă (fiinţare).
Dumnezeu este o călătorie călăuzită. Dumnezeu n’are trebuinţă de o călătorie călăuzită. Dumnezeu este dintru început, El este începutul, n’are trebuinţă de un început. Dumnezeu este existenţă, El e calea ce duce la fiinţare, la intrarea în Adevăr. Poruncile lui Iisus, dar şi poruncile Vechiului Legământ nu sânt ceva etic, ci reguli ontologice. Sânt cuvinte ce descoperă făpturilor omeneşti Adevărul. Dacă înţelegem poruncile nu doar ca pe ceva etic, ci ca pe o cale de viaţă, pentru a intra în Adevărul vieţii şi în ceea ce duce la această adevărată fiinţare… Mai ales în Evanghelia după Ioánn, Iisus zice de mai multe ori că Cuvântul Tatălui este viaţa vécĭnică. Cuvântul lui Dumnezeu este Însuşi Hristos… Cuvântul lui Dumnezeu este ipostatic, este o persoană… vom înţelege asta cândva, nu acum… Şi este ceva deosebit să o înţelegem înainte de-a muri… să ne adâncim în înţelesul vieţii înainte de a muri. Voi vorbi mai târziu despre asta.
Εἶναι (a fi): Ce înseamnă că Dumnezeu „este”, că El nu există, ci este? E ceva mai presus de existenţă. Întâia dată când Dumnezeu şi-a dat un nume pentru oameni a fost cu Moisì. Înainte de Moisì, puţinii care-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu erau fiii lui Avraám. Iudeii Îl cunoşteau ca Dumnezeu, părintele nostru, însă şi cei de alte credinţe Îl ştiau ca părinte al lor. Dar Moisì Prorocul a vrut să ştie Cine este acest Dumnezeu, şi i-a zis: „Când mă vei trimite să-i scot din Egipt, cine să le spun că i-a izbăvit? Care e numele Tău?” Ce înseamnă un nume? Un nume e mai mult decât felul în care-l chemi pe cineva… este înţelesul cuiva… Dumnezeu a schimbat soarta lui Avraám, şi i-a schimbat şi numele; aşa că numele lui Dumnezeu este o descoperire a ce este Dumnezeu. Când dăm, aşadar, nume copiilor, trebuie s’o facem cu seriozitate, pentru că numele reprezintă înţelesul acelei persoane, nu doar un mod de adresare. Şi Dumnezeu i-a zis lui Moisì: „Să le spui: «Cel ce este» m’a trimis”. A spus doar: „Eu sânt «Cel ce este»”.
După mii de ani, Sfântul Evanghelist Ioánn a scris ceva în plus, ca să-l adauge descoperirii lui Dumnezeu: Dumnezeu Dragoste este. Şi dragostea asta e ceva din numele lui Dumnezeu. Ce înseamnă viaţa? Ce înseamnă dragostea? Fără dragoste, sântem indivizi. Ce sânt indivizii? Individualismul omenirii. Dar ca să devenim persoane, ipostasuri… adică un individ ce poate trăi vécĭnic… trebuie să dobândim dragoste; aşadar, ţelul vieţii noastre este să dobândim dragostea, dragostea care-i începutul adevăratei şi vécĭnicei vieţi. Dragostea adevărată este condiţia enipostazierii – condiţia pentru a nu cunoaşte moartea – şi dragostea cuprinde toate virtuţile; dacă câştigăm încet o virtute… smerenia, ascultarea, toate virtuţile… trebuie să înţelegem că toate ne duc la dragoste. Dragostea este capătul. Atuncea putem muri fără să murim. Părintele Serafim[1] l-a dus pe Stareţ până la capătul vieţii sale. [Părintele Sofronie] nu mai putea merge, era distrus trupeşte, dar duhovniceşte era plin de viaţă. În acele zile, când îşi începea fiecare omilie cu „Nu ştiu cum de mai sânt încă în viaţă… Mulţămesc lui Dumnezeu că mă mai lasă să trăiesc”, ne vorbea despre moarte în fiecare noapte, spunea că omul nu poate muri. Aşteptăm, aşa cum zicem în Crez, „viaţa veacului ce va să fie”. Ce e credinţa în viaţa vécĭnică? Credinţa este dragoste, este o condiţie a enipostazierii, când putem vedea dincolo de moarte. Credinţa vede dincolo de moarte. Mulţi socotesc că e o închipuire, dar noi credem în nevăzut, şi celor ce cred li se pot întâmpla minuni. Dumnezeu poate răspunde credinţei. Credinţa este dragoste. Dumnezeu răspunde dragostei pentru că El este Dragoste. Dragoste pentru Dumnezeu, Carele Dragoste este.
Credinţa, nădejdea şi dragostea. Trăind în credinţă, dobândim nădejde. Începem să vedem acest Dumnezeu nevăzut. Începi să te porţi potrivit cu credinţa ta şi cu ceea ce te-a făcut să ai credinţă. Încet, au loc una-două „coincidenţe”, şi ceva s’a petrecut: începi să înţelegi că acest Dumnezeu, Care nu există, lucrează ca şi cum ar fi; credinţa creşte, şi de acum începem să avem nădejde. Ce este nădejdea? Poate nu voi muri; poate Dumnezeu mă iubeşte chiar dacă-s păcătos. Şi, în această nădejde, nevoinţa noastră înspre Dumnezeu devine mai puternică, pentru că acum nădăjduim. Am văzut că credinţa poate transcende moartea; acum nu numai că simţim ceva pentru că avem nădejde, putem alerga mai iute, nu mai ducem nici o povară. Nădejdea ne-a dus undeva. Acest „undeva” este dragostea, şi dragostea este desăvârşirea. Călătoria vieţii noastre este un drum al lipsei, al neîmplinirii. Sântem încă pe acest drum, însă sfârşitul drumului, când ne-am maturizat, trebuie să fie când am dobândit de la Dumnezeu, din harul dumnezeiesc, îndeajuns din gustul dragostei, când ne naştem din nou în cealaltă viaţă, care nu-i atât de „altceva” pe cât am crede, fiindcă nu avem cercare. Însă cei ce au cercare îşi dau seama că nu e „altceva”, e Dumnezeu. Trebuie să fim în Dumnezeu. Trebuie însă să intrăm în Dumnezeu încă din viaţa asta. Întregul înţeles al vieţii noastre e să aflăm calea către acea călătorie, drumul spre vecĭnicíe, să ne pocăim, să scăpăm de moarte, de această minciună, o naştere care nu naşte niciodată, o existenţă care nu există. Ăsta-i scopul vieţii noastre: să scăpăm de minciuna aceasta, când ne naştem din nou. De ce nu există moarte pentru cel ce trece la cealaltă viaţă? E nevoie să ajungem acolo ca să simţim locul ăsta diferit şi să părăsim lumea asta, în care iubim oameni – şi e anevoie să părăsim oamenii pe care-i iubim, dar e doar vremelnic, îi vom vedea din nou. Stareţii nu ne-au părăsit, când se duc în viaţa cealaltă ei ne văd pe toţi, se roagă, ne vom întâlni din nou; mulţi dintre noi i-au întâlnit într’o măsură anume. Cum zicea Sfântul Siluan, ei ne văd vieţile, ei sânt precum Dumnezeu. Nu e o desăvârşire; aşteaptă încă învierea morţilor. Ce e învierea? Este învierea trupurilor din pământ. Cum? Dumnezeu aduce înapoi la viaţă leşurile noastre. Ce cântăm de fiecare dată când îngropăm trupurile celor dragi? Spunem: „Al Domnului este pământul şi plinirea lui”. Care-i împlinirea pământului? Să-l hrănim cu oasele noastre. Pământul e de nici un folos lui Dumnezeu, El n’are nevoie să mănânce salată. Pentru Dumnezeu, noi sântem pământul şi, aşa cum un om îngroapă comori în pământ ca să le ferească de hoţi, şi Dumnezeu face ceva asemănător – vedem când i-a zis lui Adam: „În pământ vei merge” şi pământul l-a acoperit, acel pământ din care-i plăzmuise trupul. Oasele noastre cele păcătoase sânt comori pentru Dumnezeu, pe care le ascunde sub pământ până în ziua învierii; ne vom bucura cu o bucurie pe care acum nu ne-o putem închipui; dea-ne Domnul măcar nădejdea ei!
Vedem călătoriile marilor Părinţi Siluan şi Sofronie. Sfântul Siluan l-a întrebat pe Dumnezeu: „Pentru ce dracii nu mă lasă să mă rog Ţie cu minte curată?” Şi Dumnezeu i-a spus: „Cei mândri suferă de la draci”; se ruga de cincisprezece ani şi ăsta a fost singurul răspuns de la Dumnezeu după cincisprezece ani. I-a zis lui Dumnezeu: „Sufletul meu a văzut că eşti milostiv, învaţă-mă ce să fac”. Dumnezeu zice: „Spui că sânt milostiv şi că sufletul tău m’a cunoscut, încrede-te mie, ai nădejde”. E o călătorie în care trebuie să te încrezi lui Dumnezeu. Siluan a făcut-o şi a început să se roage şi să cânte că va sta acolo, în întuneric, pe veci; a zis: „Mintea mi s’a curăţit de draci şi de gânduri păcătoase”.
Gândurile păcătoase vin de la duhuri – duhuri bune şi duhuri rele. Dumnezeu i-a zis să aibă credinţă în El chiar şi-n iad. Sfântul Siluan a făcut aşa, iar Sfântul Duh mărturisea inimii sale şi el s’a mântuit. A parcurs drumul vieţii până la sfârşit şi a avut un singur lucru de biruit – mândria sa – iar Dumnezeu i-a descoperit cum să o facă.
Să nu ne socotim a fi asemenea Stareţului; nu e la măsura noastră. Să ne închipuim cu Dumnezeu în iad şi să nu deznădăjduim – nu-i asta calea, năluciri ale mândriei. Stareţul zicea că mulţi au încercat să trăiască aşa şi au sfârşit prin a înnebuni. Dar Stareţul spunea că am ajuns poate într’o epocă în care oamenii se pot mântui doar cu nădejdea în vreme de necaz. Lumea asta n’are nădejde: nu ştim ce-i nădejdea adevărată decât dacă avem dumnezeiescul har; din pântecele maicii noastre cunoaştem doar suferinţă; suferinţa de a nu putea privi către învierea mea, măcar să am o nădejde că poate Dumnezeu se va milostivi şi poate şi eu mă voi mântui – dar nu mă văd înviat. Lucrurile s’au înrăutăţit cu omenirea după Primul Război Mondial. Nu putem vedea nădejde pentru că suferinţa e în pielea noastră. În lumea asta fără nădejde, singurul lucru pe care-l pot spune multora e să aibă nădejde, Dumnezeu e atotputernic şi ne iubeşte; însă văd altceva, ceva în cuvintele Sfântul Siluan mai aproape de măsura noastră, ceva ce putem înţelege; în toate greutăţile vieţii să ne amintim acest cuvânt: asta nu-i încă lumea suferinţei (necredinţei). La măsura noastră, trăim uneori în iad – poate Dumnezeu e mai aproape de noi? În viaţă toţi trăim iadul, toţi ne simţim pierduţi, însă Dumnezeu e atunci mai aproape de noi, aşa că ne putem folosi de vremurile de necaz şi să-L aflăm acolo pe Dumnezeu. Nu vă pot spune cum, vă spun doar un lucru pe care l-am văzut în viaţa mea şi a altora. Ce este iadul? Iadul e păcatul. Când sântem în iad, Dumnezeu e mai aproape de noi. De ce? De fiecare dată când păcătuim, nu-i ceva nou; sânt păcătos, e în firea mea; apoi, dacă accept că sânt păcătos, încep să intru în adevăr; dacă cred asta cu cugetul meu, că-s păcătos şi-s departe de Dumnezeu, nimic nu mă poate aduce mai aproape de El; dacă acceptăm asta, atunci Dumnezeu, Care e Adevărul, este lângă noi şi ne putem simţi învierea, pentru că Dumnezeu S’a apropiat de noi.
A venit odată la mine un copil să se spovedească, cu frică: copilul făcuse ceva mărunt, dar pe care-l vedea ca fiind foarte mare. I-am citit rugăciunea, avea vreo şapte ani, şi a fost atât de fericit după rugăciune că a fugit din biserică şi mi-a spus: „Părinte, acum pot să fug – nu doar să fug, ci să zbor!” Ce taină – chiar şi în necaz a avut îndeajunsă credinţă ca să creadă că trebuie să se spovedească! Înţelegea că e păcătos şi accepta asta, că ăsta-i adevărul, că sânt al iadului, nu poate fi milă pentru mine din pricina păcătoşeniei – însă pentru noi adevărul are un nume: este Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu e Adevărul. Nu noi sântem aproape de Dumnezeu. Dumnezeu e aproape de noi. Mântuirea e lucrarea lui Dumnezeu, nu a omului. Dumnezeu face toată treaba grea, noi trebui doar să alegem. Sânt păcătos: am un gând rău şi ştiu că e rău; văd că nu pot avea binele şi nu pot fi binele. Apoi, îi zic ceva lui Dumnezeu şi Dumnezeu îmi va arăta cum să fac alt pas pe drumul ăsta.
Undeva se zice: pentru om, să-şi vadă păcatul este începutul vederii adevărului – a început să vadă. Mulţi văd la spovedanie: văd că sânt aşa rău; important e să poţi vedea păcatul ăsta. Să-l vezi, şi să respingi răul şi să alegi binele – chiar dacă nu-l poţi dobândi, caută cu nădejde spre el; să te rogi pentru bine, asta-i rugăciunea. Asta-i alegerea omului, binele; aşa că să-şi spovedească păcatele înseamnă că respinge răul; nu poate scăpa de el, dar vrea binele pe care nu-l face şi nu vrea răul pe care-l face. E însă o putere în mine care mă sileşte să fac răul pe care nu-l vreau; dar lucrul mare e că nu vreau răul, ci vreau cuvântul lui Dumnezeu.
La sfârşit, am vrut să spun următoarele: sânt trei perioade în viaţa omului – timpul din lăuntrul pântecelui mamei, timpul pe care-l petrecem acum şi vécĭnicia. În pântecele mamei, celulele cresc până se maturizează şi pot veni pe lumea asta. Viaţa noastră încă nu-i viaţă, e un soi de „răstimp de gestaţie”, până ce ne naştem din nou în lumea cealaltă. Maica noastră duhovnicească este Biserica. Sântem în pântecele Bisericii, dar nu ştim care-i adevărata lume, ca un făt ce nu ştie că-i în pântecele mamei până ce se naşte. Creşterea noastră în acest pântece se face cu poruncile lui Dumnezeu; adăugăm celule duhovniceşti la duhurile noastre; când ne naştem din nou, vom ieşi din trupul acesta, care se va duce în pământ, dar sufletul va trăi. Sufletul e un trup duhovnicesc. Până ne vom dobândi din nou trupurile şi vom trăi întreg, vom avea trupul acesta duhovnicesc, o condiţie în care putem trăi în lumea asta. Şi care-i condiţia? Dragostea. Ea le cuprinde pe toate – văz, auz, totul pentru lumea asta. Venim aşadar în lumea asta, mediul nostru din pântece era apa, venim la aer, care-i ca un lichid, dar mai uşor, respirăm aer, am trecut de la apă la aer, de la întunericul pântecelui matern la lumină. Vedeţi, există o logică. Mare lucru este acum cuvântul Sfântului Siluan, să ne ţinem de aceasta ca de-o ancoră a nădejdii: dragostea lui Dumnezeu este în aşa chip că nu poate părăsi, El n’a părăsit pe nimeni, niciodată; cei pierduţi l-au părăsit pe Dumnezeu, dar Dumnezeu n’a părăsit pe nimeni, niciodată. E o ancoră a dragostei. Dragostea lui Dumnezeu nu se schimbă, nu se poate schimba, dragostea Sa nu poate părăsi, în cele mai apăsătoare clipe Dumnezeu e lângă noi, şi nădăjduim ca Dumnezeu să ne dea în orice împrejurare cuvintele tainice de care avem nevoie. Nădăjduiesc să descoperim că în aceste împrejurări Dumnezeu e mai aproape de noi decât atunci când sântem fericiţi.
Aşa că vă rog să nădăjduiţi pentru mine, şi eu nădăjduiesc pentru voi în puterea rugăciunii. Şi ne vom continua drumul, uneori ne vom despărţi, nu ştiu când se va duce următorul. Moartea e tragică, dar nu are în ea tragedie. Dumnezeu e atotputernic şi ăsta-i lucrul delicat în ce-l priveşte. Dumnezeu să vă ajute pe toţi în necazurile voastre şi să vă îmbucure, şi nădăjduim să fim împreună toţi acolo, la poarta Raiului, să trăim viaţa cea vécĭnică.
Trad.: R.H.
